INDUCAS - Ghid de supraviețuire

Povestea mea:

Aș putea scrie o carte despre începutul carierei mele. Am fost repartizată la o școală generală din județul Ilfov, Vasilați. Aveam 19 ani când am început o navetă foarte grea. Ajungeam la școala cu trenul, cu o oră mai devreme de începutul cursurilor. Colegii mei, 7 la număr (6 invățătoare și un învățător) erau mult mai în vârstă decât mine și m-au primit călduros și cu multe sfaturi. Aveam timp suficient să discutăm (la o cafea fiartă în soba din cancelarie) despre cum ar trebui să procedez în fața clasei. Doar că, idealul meu despre o clasă de elevi s-a spulberat imediat ce am dat ochii cu ei, elevii mei tuciurii și năzdrăvani. Altceva învățasem la școală, în  timpul practicii pedagogice. A fost grea adaptarea la noul stil de muncă în fața acelor elevi. Nu eram sigură că pot face față, dar, din umbră, m-a călăuzit domnul învățător (aflat la câțiva ani de pensionare). Îmi spunea mereu că trebuie să mă adaptez tuturor nivelurilor sociale și să tratez fiecare elev așa cum e, nu după modelele văzute la liceu. 

Nu pot spune că era un mentor, dar așa s-a comportat, sprijinindu-mă continuu în primul an de învățământ. 

Fiind o fire ușor adaptabilă, am reușit să fac față acelui an (1978-1979) și am învățat că, indiferent de loc sau persoane, profesia de învățător se face așa cum o simți la un moment dat, adaptând, din mers, tot ceea ce ai învățat la situații noi și diferite. Așa am petrecut 12 ani în acea școală, devenind un mentor pentru cei care au pășit pragul acelei școli în anii următori. 

Din 1990, am schimbat locul de muncă cu o școală din București, sectorul 1. Nimic nu se mai potrivea cu ceea ce practicasem înainte, dar era ceea ce văzusem în practica pedagogică din liceu. Aici, nimeni nu m-a luat ca pe o debutantă, dimpotrivă, eram mereu solicitată să ajut cu câte un sfat pe cei tineri. 

Am devenit un mentor pentru cei mai mulți dintre colegii mei, tineri sau mai puțin tineri, și acest lucru mi-a dat multă încredere în profesionalismul meu.